Budapesta, vara lui 1913 – ultimele zile de pace. Írisz Leiter se întoarce după mulți ani în oraș, în încercarea de a se angaja în magazinul de pălării pe care-l fondaseră părinții săi. Noul proprietar, Oszkár Brill, o trimite repede la plimbare și caută cu tot dinadinsul s-o îndepărteze din oraș.
Firește, fără succes: pe măsură ce tînăra femeie devine din ce în ce mai curioasă, situația se agravează, iar oamenii din jur devin tot mai amenințători.
Apusul, noul lungmetraj al lui László Nemes, seamănă din multe puncte de vedere cu hitul său din 2015, Fiul lui Saul.
Cîștigător al Marelui Premiu al Juriului la Cannes, al Globului de Aur și al Oscarului pentru film străin, László Nemes se declară convins – într-un interviu acordat lui Filip Standavid – că noul său film va avea o viață mai grea, însă regizorul maghiar rămîne nu mai puțin interesant ori provocator.
Apusul intră vinerea aceasta, pe 21 iunie, în cinematografele din România.
Dac-am privi lucrurile dintr-o perspectivă “pop”, a existat vreun soi de presiune a celui de-al doilea album cu Apusul? Ați simțit că era cazul să aibă același succes pe care l-a avut Fiul lui Saul?
Eram conștient că nu poate avea același succes și nu mi-am dorit asta. Pentru un așa-zis film de artă, al doilea – în cazul meu -, pur și simplu nu e posibil.
Dar sînt destule asemănări între ele: planurile-secvență lungi, mișcarea foarte fluidă a camerei de filmare, aspectul de vis lucid al amîndurora. Și mai sînt și teme comune: istoria și individul, situația evreilor, legăturile de familie. Ce v-a interesat în primul rînd?
Cred că prima preocupare a fost cea legată de individ – Írisz, această tînără care nimerește în Budapesta fără să cunoască orașul, deși acolo-i sînt rădăcinile: părinții săi au fost proprietarii magazinului de pălării aflat în centrul filmului. Ea însăși este o modistă și cred că publicul o însoțește în această călătorie. Faptul că intrăm în acest labirint foarte personal e o parte a procesului. Am încercat să ofer publicului posibilitatea să ia visceral parte la o călătorie înapoi în istorie, dar una care se concentrează asupra sufletului nostru. Cred că asta rămîne cu noi.
Evident, totul se întîmplă într-un moment istoric, la o răspîntie istorică, dacă vreți, chiar înaintea Primului Război Mondial, cînd civilizația a hotărît să se autodistrugă în loc să-și atingă potențialul. Asta m-a interesat în primul rînd.
Spuneați, într-un interviu pentru The Guardian, că nu sînteți foarte interesat în a ușura munca spectatorului, în a-i explica tot ceea ce se întîmplă pe ecran. De ce?
Apusul e un film în care o persoană încearcă să dea de urma unui frate despre care nu avusese habar. Asta e căutarea ei, iar pe parcurs pare să devină obsedată de ideea că acest frate îi va dezvălui toate secretele care i-au fost ascunse și adevărul despre lumea în care a nimerit. O urmărim în acest labirint, iar spectatorul trebuie să renunțe la unele dintre obișnuințele sale.
Cred că cinematograful a fost cumva “infiltrat” de televiziune – așteptarea e să explicăm absolut totul -, iar asta mi se pare anti-cinematografic: misterul trebuie să se afle în miezul experienței. Spectatorul nu poate lua lucrurile personal dacă nu-și pune întrebări.
Filmul e despre întrebări, despre obstacole și frustrări: în viața de zi cu zi, perspectiva noastră e limitată. Știu că Internetul și supraabundența de imagini ne dau impresia că sîntem mult mai capabili și mai puternici, dar chiar cred că ele ne limitează, de fapt. Filmul abordează această perspectivă limitată și limitele destinului individual, ale condiției umane.
